See… the sea!

See... the sea!

M-am chinuit sa strang in cateva fraze o experienta tulburatoare!

Saptamana trecuta, pe vremea asta, aveam un nod in gat si ochii plini de lacrimi. Eram pe malul marii alaturi de 100 de copii cu deficiente de vedere. 100 de suflete care se bucurau ca aud valurile, ca pot simti nispul si ca briza li se juca in par. 100 de copii care simteau soarele, dar nu l-au putut vedea.
Pentru cateva saptamani si eu am fost in postura de mama a unui nevazator. Mihai s-a nascut cu retinopatie de prematuritate si, abia la 4 saptamani dupa efectuarea unei operatii cu laser, am aflat cea mai importanta veste din viata mea: ca Mihai va vedea. Nu vreau sa dezvolt acum ce ganduri, tristeti si idei pot fi in mintea unei mame care stie ca pruncul ei nu va putea vedea soarele. Vreau doar sa spun ca ii inteleg pe toti parintii care i-au insotit pe copii in excursia de pe 17 mai. Si, datorita propriei mele experiente, m-am apropiat cumva de copiii nevazatori. Si mi-am propus sa le ofer ori de cate ori voi putea o mica bucurie. Sa le usurez cumva, macar pentru o clipa, destinul atat de greu.
De fapt, asa cum v-am mai scris, scanteia care a dat nastere Asociatiei ABCD Kids a aparut la serbarea de Sf Nicolae, de la Scoala de copii cu deficiente de vedere. Prin urmare, primul proiect organizat in totalitate de Asociatia noastra a fost dedicat copiilor nevazatori.
Revenind la ziua de 17 mai, pot spune ca a fost una dintre cele mai solicitante zile pe care le-am trait vreodata. Am simtit atatea emotii care m-au purtat ca intr-un carusel: de la nerabdarea ce mi-a fost transmisa inca din autocar cand copiii povesteau ca nu au dormit toata noaptea de teama sa nu piarda excursia, pana la sentimentul de neputinta care m-a napadit atunci cand unul dintre copilasi m-a intrebat cum arata marea. Si n-am stiut cum sa explic unui sufletel care nu a vazut niciodata. Si m-au podidit lacrimile. Iar imaginea cu zeci de copii pe malul marii care fie pipaiau nisipul, fie atingeau ajutati de parinti apa sau inspirau adanc aerul sarat unduindu-si lin capul dupa curentii marini, nu o voi uita prea curand. A fost, insa, si o bruma de bucurie. Pentru ca i-am vazut fericiti. Pentru ca radeau zgomotos.
Am avut-o alaturi pe prietena mea Kinga Varga care si-a continuat astfel seria activitatilor caritabile pe care le face in ultimii ani. Ea s-a jucat alaturi de copiii cu deficiente de vedere si le-a daruit Bratara prieteniei, un accesoriu colorat care sa le aminteasca de aceasta experienta.
Asa cum v-am povestit, am mai avut contact cu lumea copiilor nevazatori. Insa, sa vezi 100 de copii la un loc, cu aceasta deficienta grava, este tulburator. Din acea zi, folosesc cu mai multa atentie si mai constient verbul a vedea. Plus ca mi-am reamintit sa ma bucur de toate frumusetile din jur, de culori, de copaci, chiar si de blocuri. De orice!
Foto: Vlad Ahtamon