Pe scurt, povestea unui luptator

Pe scurt, povestea unui luptator

Anul trecut, in numarul de martie, revista Unica publica povestea lui Mihai.

Mai jos, e descrisa pe scurt, asa cum a aparut in numarul de martie 2013 al revisteiUnica, experienta aducerii pe lume a lui Mihai Stefan, baietelul meu. Povestea unui copil care ne-a invatat lectia hotararii si a curajului. Care se bucura de fiecare raza de soare, de o floare sau de cerul senin. Care se ridica dupa fiecare cazatura (si cade de cel putin o suta de ori pe zi) cu zambetul pe buze, fara sa se planga ca ii e greu. Povestea pe scurt a unui sufletel vesel si plin de iubire.
O sarcina dorita, dar cu probleme de la primele patru luni. Mihai Stefan e fiu si frate venit pe lume din cea mai mare dragoste.
Bianca Poptean (35 de ani) spune de-a fir a par povestea ei si-a familiei sale din momentul in care l-a adus pe lume, dupa doar sase luni de sarcina, pe Mihai Stefan (3 ani si 10 luni). Cand il vezi pe pustiul blond, plin de energie, vesel, comunicativ, nu-ti poti imagina ca, la nastere, a avut hemoragie cerebrala, o greutate de doar 1 100 de grame, „talpi de doi centimetri si urechi de marimea boabelor de fasole“. Cu Mihai, viata a fost nedreapta, dar el a imbratisat-o cu bucurie inca din prima clipa, s-a prins cu putere de firul firav ce i s-a oferit si, printr-un miracol, a razbatut.
 „Nu s-au inventat cuvintele care ar avea puterea sa descrie experienta pe care am trait-o la venirea pe lume a lui Mihai. O experienta care mi-a rasturnat prioritatile, anumite principii, care mi-a schimbat modul de a intelege si de a trai viata. Nimic n-a mai fost la fel. Nu numai ca am inceput sa cred in miracole, dar de atunci ma bazez pe ele! Povestea lui Mihai este cea a unui invingator. Nascut la 27 de saptamani, cu 1 100 de grame, cu scorul Apgar 1, hemoragie cerebrala de grad 3 si alte multiple complicatii, Mihai Stefan este exemplul perfect care demonstreaza ca poti castiga orice pariu cu viata; ca miracolele se intampla in fiecare clipa.
„Vreau un fratior“
De pe la 4 ani, Teodor, baietelul cel mare, a inceput sa-si manifeste din ce in ce mai raspicat dorinta de a avea un frate sau o sora. La inceput, am crezut ca e un moft. Apoi, timp de doi ani, am trecut prin mai multe etape: de la admiratul hainutelor de bebelusi, de la intrebari precum „Pana maine puteti sa-l faceti pe bebe?“, de la explicatii despre cum se fac copiii, pana la tristeti generate de faptul ca „Doamne-Doamne nu vrea ca eu sa am un frate“. In apropierea sarbatoririi a sase ani, Teodor a spus foarte serios ca acum putem sa-i luam ce cadou vrem, dar la anul, de ziua lui, el isi doreste un fratior. Dorinta lui Teo era atat de puternica incat tot timpul vorbea despre cum va fi cand va veni pe lume fratiorul lui. Inclusiv momentul in care am aflat ca sunt insarcinata a fost precedat de o intuitie a lui Teodor care mi-a spus asa, din senin, cu vreo doua saptamani inainte, ca eu am „un bebe in burtica“. Pe toata perioada sarcinii, Teo m-a supravegheat cu foarte multa responsabilitate: a mers cu mine la toate controalele, citea pe internet despre dezvoltarea saptamanala a fatului, avea grija sa respect ce spunea medicul si ma apostrofa ori de cate ori credea ca ma abat de la cele recomandate.
A inteles si faptul ca, de la patru luni de sarcina, am fost nevoita sa stau in spital, pentru o mai buna supraveghere. Venea sa ma viziteze si vorbea cu „bebelusul din burtica“, luandu-si in serios rolul de frate mai mare. Dupa ce am aflat ca va fi baietel, Teo a facut liste intregi cu nume care mai de care mai exotice (de la Brad la Otto) si, in fiecare zi, alegea altul pentru fratiorul nenascut.
Nasterea si botezul de urgenta
 Mi-aduc aminte de momentul nasterii ca de scena unui film: eu cu telefonul la ureche, spunandu-i prietenei mele, psiholog, sa se gandeasca la noi, o raza de soare ce lumina monitorul care arata pulsul in scadere al lui „bebe din burtica“, vocea doctoritei care ma impulsiona sa imping ca sa „nu ne fi chinuit degeaba pana acum“; intrebarea sarcastica a alteia care, afland ce varsta gestationala mica are Mihai, se mira de ce ne mai chinuim, o agitatie a medicilor neonatologi care asteaptau sa-l preia pe Mihai, un moment de eliberare, urmat rapid de o clipa si o liniste adanca in care parca toata lumea isi tinea respiratia si teama cumplita ca Mihai nu mai traieste… Apoi, imaginea unei mogaldete cu pielea transparenta pe o masa, inconjurat de sase medici, dintre care unul ii pompa mecanic aer in plamani. Pentru ca Mihai nu putea sa respire singur. Au urmat un amalgam de emotii si trairi de teama amestecata cu speranta, de resemnare si furie, de neputinta si incredere. Mihai este un copil norocos si, acum, la aproape patru ani, stiu ca fiecare lucru s-a intamplat exact cum a fost mai bine pentru el.
In tabloul general nefavorabil, au existat piese de puzzle care, daca ar fi lipsit sau s-ar fi produs cu secunde mai tarziu sau mai devreme, Mihai nu ar mai fi trait: lui Mihai i s-a administrat ultima doza de surfactant (o substanta care i-a ajutat plamanii sa poata functiona); medicul neonatolog Roxana Culcer a „refacut“ din patru aparate stricate un ventilator functional (in sectie erau multi prematuri) fara de care Mihai n-ar fi putut trai (am aflat ulterior ca alternativa era transportul cu salvarea la o alta maternitate, in timp ce cineva i-ar fi pompat aer in plamani, scenariu in care un trup plapand ca al lui n-ar fi rezistat).
Puterea gandului 
Cand am fost sfatuiti sa-l botezam, am constientizat ca Mihai ne poate parasi. Cu doi prieteni dragi chemati in graba, o lumanare arzand pe hol (nu in sectie, pentru ca punea in pericol tuburile de oxigen), un preot cu privirea pierduta si lipsita de speranta care-l stropea printre cabluri, fire, branule si sisteme sofisticate, Mihai a devenit crestin. Botezul ne-a dat speranta. Ca si vorbele pline de intelepciune ale lui Teo, care ne-a incurajat din prima clipa. Ca si valul de sustinere pe care l-am primit de la atatia prieteni si oameni minunati. A fost incredibil, pentru ca erau zeci de oameni care se rugau pentru Mihai. In afara de prieteni si cunoscuti, unii aflasera de pe site-urile si blogurile prietenelor noastre. A fost emotionant cand, la ceva timp dupa, am cunoscut o educatoare de la o gradinita catolica, ce mi-a povestit cum s-a rugat zilnic alaturi de prescolarii din grupa ei pentru „bebelusul bolnav de la spital“. Atunci am inteles cata forta are puterea gandului. Mi-am dat seama ca, in momentul in care crezi cu adevarat, daca acest lucru este pentru evolutia si cresterea ta, se va implini. Exact la momentul potrivit. Nici mai devreme, nici mai tarziu.
Mihai si Teo – prima intalnire
 Primele saptamani au fost cruciale. Desi nu-i dadeau laptele meu (timp de trei saptamani Mihai a fost „hranit“ cu vitamine si glucoza printr-un cateter in buric, pentru ca avea venele mult prea subtiri sa poata suporta acele seringilor), il vizitam din trei in trei ore, incepand cu 5 dimineata. La inceput mi-era teama sa-l ating sau sa-i vorbesc lui Mihai. Teodor a fost foarte prompt si mi-a spus ca bebelusul trebuie sa auda ca sunt acolo, sa ma simta. Si-i ziceam ca nu ma lasa asistentele sa il ating, ca este mult prea fragil, insa el gasea tot timpul solutii: „Il mangai cand nu sunt atente“, imi sugera adesea. Orice factor exterior putea sa-i destabilizeze lui Mihai starea si asa precara. Erau momente cand anumite voci mai puternice sau mangaieri de-ale mele ii cresteau dramatic pulsul sau il faceau sa uite sa respire.
Insa, pentru ca aflasera ca Mihai venise pe lume si la insistentele fratelui lui mai mare, asistentele m-au incurajat sa il aduc pe Teo sa il vada. A fost o decizie cumplita. Ne gandeam ca, daca Mihai va muri, va fi o trauma pentru Teo, cu atat mai mare daca apuca sa-l vada. Plus ca imaginea lui Mihai nu putea sa nu marcheze chiar si persoana in toata firea: un bot de carne cu pielea transparenta de se vedeau venele, ca niste fire subtiri, rosiatice, lung de 38 de centimetri, cu branule, un tub albastrui care ii acoperea nasucul, un furtun care ii iesea din gurita si alte cabluri conectate la aparate care ii masurau pulsul sau saturatia oxigenului din sange (un aparat al carui sunet strident m-a urmarit multa vreme si mi-a populat multe cosmaruri, pentru ca semnala ca Mihai nu poate sa respire in acele franturi de clipe, iar viata lui era in mare pericol), cu piciorusele de grosimea degetului meu mic, cu talpite de doi centimetri, cu pleoapele lipite (multa vreme m-am intrebat daca ii lipseste cumva globul ocular) si urechiusele de marimea unor boabe de fasole (si, pentru ca nu avea cartilagiile formate, ori de cate ori era intors de pe o parte pe alta, trebuia sa le intinzi, pentru ca se indoiau). Teo nu a avut voie sa intre in sectia de terapie, dar l-a vazut de la usa. „Al nostru e cel mai mic si cel mai grav. Dar si cel mai puternic.“ Vorbele lui, ca si telefoanele zilnice in care imi spunea ca ii trimite toata energia fratelui sau, sustinerea lui tatalui lor si a parintilor mei, a prietenilor, mi-au dat o forta si o incredere incredibile. Ne bucuram impreuna pentru fiecare ora care trecea. La inceput, ne ziceam „La multe ore“, apoi „La multe zile“. Zile care s-au transformat in saptamani, luni si, uite, deja aproape patru ani.
Am aflat mult dupa ce am plecat acasa ca unele cadre medicale ma suspectau pentru vesnicul meu zambet de pe buze. Credeau ca nu mai am capacitatea sa inteleg anumite lucruri din moment ce eram prea zambitoare si increzatoare, in totala contradictie cu gravitatea situatiei. Era doar o incredere oarba ca Mihai va fi bine. Simteam asta. Era ca un lucru pe care il stiam. Aveam multe momente de deznadejde, dar, undeva, in adancul sufletului, stiam ca e o experienta care imi e data cu un scop. Ca fiecare avem de invatat ceva din povestea asta.
Mihai s-a luptat pentru fiecare clipa
Imi amintesc cat de mult m-am rugat sa-l aud plangand. Neputand respira singurel, nu putea nici sa scoata vreun sunet. Nu voi uita niciodata clipa in care o asistenta a ridicat capacul incubatorului si am auzit un scancet slab si lipsit de vlaga. Mi se parea ca nu aud bine. Stiu ca am intrebat-o de vreo doua ori daca de la Mihai se auzea zgomotul acela. A fost o bucurie imensa (acum tipa de nu zici ca a avut vreodata cei mai fragili plamani!). Ca si cea in care, la vreo trei saptamani de la nastere, o alta asistenta minunata mi l-a dat sa-l tin in brate. Nici nu stiam cum sa-l apuc, cu atatea cabluri si fire conectate la aparate. Este miraculos sa-ti tii in brate pruncul, insa e cu atat mai special dupa atata timp in care orice factor exterior putea sa-l destabilizeze. Nu pot descrie starea de beatitudine, tremuratul picioarelor, un sentiment coplesitor care-ti paralizeaza cuvintele.
O stare asemanatoare cu cea pe care am trait-o cand am aflat ca Mihai va vedea. Se nascuse cu retinopatie de prematuritate si exista riscul sa nu vada niciodata (atunci am aflat ca retina este singurul organ care se maturizeaza doar in uter). Dupa o interventie complicata, despre ale carei riscuri cumplite am luat la cunostinta si am semnat cu mana tremuranda, si dupa multe controale saptamanale (si ele complicate, pentru ca presupuneau o usoara anestezie si o procedura dureroasa pentru un trupusor fragil, slab si atat de incercat), momentul in care am aflat ca retina se regenerase in urma interventiei la un ochisor, a fost cel mai fericit. Eram atat de recunoscatoare cerului! Ca si pentru faptul ca riscul de ventriculomegalie (in urma hemoragiei cerebrale, ventriculii cranieni isi marisera volumul, fapt ce putea cauza unele probleme grave) scadea de la o saptamana la alta in mod miraculos.
Si am plecat acasa, la 1 560 de grame
Cu semnatura. Si cu mari emotii, pentru ca nu mai venea o asistenta dedicata la cel mai mic semn. Dar, dupa doua luni cu Mihai in terapie, imi doream sa dorm in patul meu. Teo topaia pe langa mine intruna, dorind sa-l tina in brate. Mie imi era inca teama sa-l tin, dar el era atat de nerabdator! I-am spus ca atunci cand „implineste“ 1 600 de grame va putea sa-l ia. Lucru care s-a intamplat in cateva zile bune, pentru ca piticul nu lua atat de usor in greutate. La 1 800 de grame, cand am iesit prima data cu el in parc, o doamna m-a intrebat daca e copil adevarat, pentru ca era atat de mic! Il imbracam cu haine de papusi, pentru ca nu existau linii de haine pentru prematuri.
Timpul a trecut …
Am scapat de grija greutatii si de cea a racelilor ce ne puneau viata in pericol. Au venit apoi emotiile cu auzul si cu faptul ca Mihai nu se dezvolta motor asa cum ar fi trebuit. La varsta de noua luni, am aflat ca are o hipoacuzie profunda (ultimul grad inainte de surditate) si, mai tarziu, ca are o forma de paralizie cerebrala manifestata printr-o spasticitate a piciorului stang, fapt ce il impiedica sa mearga. Au urmat controale, teste, drumuri la Viena si verdicte precum implantul cohlear pentru ca Mihai sa auda. Am amanat de doua ori operatia, pentru ca am simtit ca problema lui Mihai se poate rezolva si altfel. Mai ales ca, nemergand, orice cazatura ii punea in pericol eventualul implant. Am incercat metode alternative – de la medicina chineza (am stat aproape trei luni in China), terapia Bowen, terapia cu delfini, terapia craniosacrala, medicina energetica in tara sau in Brazilia, la controversatul John of God, si altele. Toate, urmandu-ne intuitia si credinta ca Mihai e nascut sub o stea norocoasa si va razbi recuperand diferentele dintre el si un copil nascut la termen.
Din fiecare experienta in sine, de la fiecare medic sau terapeut am invatat cate ceva. Despre puterea gandului pozitiv, despre legaturi afective atat de puternice de pot darama muntii, despre perceperea realitatii si schimbarea ei, despre vointa, curaj si impacare cu sine.
E doar o chestiune de timp
Acum, dupa aproape patru ani, Mihai a invatat, pe rand, sa respire singur, a fost ajutat sa vada, inca mai invata sa mearga corect (dupa trei ani de kinetoterapie si o interventie cu toxina botulinica) si sa vorbeasca (acum construieste fraze simple, dupa trei ani de logopedie). Pragurile auditive au crescut – hipoacuzia sa este considerata severa, chiar moderata, deci nici urma de surditate -, iar el a inceput sa mearga din ce in ce mai bine.
Calatoria noastra nu s-a incheiat. Probabil ca va mai dura ceva timp pana Mihai va merge si va vorbi corect, dar am convingerea ca este doar o chestiune de timp. Experienta in sine, dar si fiecare zi alaturi de Mihai m-au invatat cat de importanta este rabdarea, m-au invatat sa pretuiesc mult mai mult fiecare clipa de viata, cat de important este sa inveti ca nu poti controla totul, ca e nevoie, din cand in cand, sa te lasi in voia divina si sa crezi ca totul este pentru un bine suprem. Al tau. Ca nimic nu e intamplator. Ca miracolele se petrec sub ochii nostri, dar, din diverse motive, nu le mai vedem.
Cred ca astfel de sufletele vin sa-ti reaminteasca faptul ca viata este un dar, ca trebuie sa te bucuri de el, ca nu exista bine si rau, ci noi alegem cum sa il etichetam. Am inteles ca asa-zisele probleme pe care le avusesem pana atunci erau doar intamplari fara importanta, carora eu le puneam aceasta eticheta. Fara gandire pozitiva, incredere ca ceea ce ti-a fost dat sa traiesti e pentru binele si evolutia ta, fara suportul celor dragi (si aici ii amintesc pe Teo, pe George, parinti, prieteni si colegi) si fara daruirea si afectiunea atator suflete dragi pe care le-am intalnit in aceasta calatorie (de la oameni care ne-au spus o vorba buna pana la o lista lunga de medici si terapeuti), Mihai nu ar fi putut sa fie azi aici. Un baietel vesel, volubil si prietenos, galagios, cu o personalitate puternica si cu o pofta imensa de viata, de la care avem fiecare de invatat in fiecare zi.
Desi, probabil, nu-si aminteste, cred ca simte cumva ca s-a luptat pentru aceasta viata si tocmai de aceea se bucura enorm pentru fiecare clipa!
Later edit: Mihai vorbeste din ce in ce mai bine, merge independent o distanta considerabila si se bucura de fiecare zi de la gradinita Scolii 50, Maica Domnului! Mai are multe de recuperat, dar ma invata zilnic sa ma bucur de fiecare clipa!