O alegere dificila

O alegere dificila

Acum 16 ani, lumea mea s-a daramat in momentul in care am aflat ca mama mea fusese depistata la nici 50 de ani cu cancer de san in stadiul 4. Viata mea de studenta fara griji s-a prabusit intr-o fractiune de secunda. Din sufletul petrecerilor, am ajuns sa ma izolez, razbunandu-ma astfel pe un destin nemilos. Tin minte episoade in care plangeam ori de cate ori vedeam o femeie mai in varsta decat mama, fie ca era vorba de un film sau o simpla plimbare pe strada.Am fost alaturi de ea in toate etapele: de la prima punctie si biopsie, la scoaterea nodulilor, pana la mastectomia totala. Au fost momente critice. 

Ore intregi de asteptare la usa salilor de operatie, aflarea rezultatelor analizelor, discutiile cu medicii care iti spun la ce ar trebui sa te astepti. Apoi conversatii interminabile cu tata daca sa ii spunem sau nu mamei diagnosticul crunt, o furie care te acapareaza si iti intuneca de multe ori judecata cand afli statisticile si speranta de viata sau clipele acelea in care  esti nevoita sa ii spui adevarul. Au fost momente agatate in timp, cand am avut impresia ca vocea mi se distorsiona, ca  secundele treceau cu incetinitorul si tot asteptam sa ma trezesc din acel cosmar. Asta a fost pentru mine primavara anului 2000, un cosmar. Care a mai continuat cu alte vesti legate de metastaze, analize, alte operatii, lacrimi, clipe de asteptare a unor analize ce faceau diferenta intre viata si moarte. Povestea mamei are, insa, un final fericit. Mama a fost si este o luptatoare care a demonstrat ca un diagnostic scris pe un petic de hartie poate fi contrazis. Ea a privit moartea in ochi si a reusit sa o invinga!

Anii au trecut, m-am bucurat de fiecare clipa alaturi de mama, insa n-am luat in seama recomandarea medicilor ca dupa varsta de 30 de ani sa imi fac anual mamografie sau ecografie de san, tinand cont de riscul crescut de 25% pe care il au fiicele sau surorile celor care au facut cancer de san. Ba n-am avut timp, ba ma gandeam ca nu mi se va intampla mie, desi, recunosc, ca aveam momente in care mi-era teama de a trece si eu printr-o experienta similara cu a mamei. In toamna anului trecut, in urma unor probleme ginecologice, am fost indrumata sa fac si o ecografie de san. Rezultatul? Un nodul la sanul drept si multi noduli mai mici la sanul stang. Medicul care a efectuat ecografia m-a linistit spunandu-mi ca nu par a fi tumori maligne. Insa, ginecologul a considerat ca, mai ales din cauza istoricului medical al mamei, am nevoie de un tratament de 6 luni cu hormoni pentru a le reduce dimensiunea.

Mai mult, urma sa fac lunar o ecografie de san pentru a le urmari evolutia. Faptul ca mama avusese cancer de san in stadiul 4 pare ca transforma acesti noduli – benigni, de altfel – intr-o oarecare amenintare. Am plecat bulversata. Mi-au revenit in minte toate momentele grele prin care a trecut mama. Si mi-am amintit ca acum 10 ani cand scriam povestea mea si a mamei pentru revista Cosmopolitan si ma documentam pentru o campanie impotriva cancerului la san, am citit povestea unei tinere de 18 ani, din America. Ea aflase in urma testului BRCA ca mostenise de la mama ei gena raspunzatoare cu aparitia cancerului la san si hotarase sa isi faca mastectomie bilaterala urmata de reconstructie de san. Stiu ca m-am gandit atunci ca si eu as lua aceeasi decizie daca ar exista cel mai mic dubiu ca as putea face si eu cancer. Au urmat zile de discutii cu medici, cu mama, cu mine insami. Gandul ca as putea intra intr-un dans al ecografiilor, punctiilor, RMN-urilor, consulturilor m-a ingrozit. Si ideea ca acei noduli se pot transforma in cancer m-a facut sa iau o decizie radicala. Mai intii, am hotarit sa nu mai fac testul BRCA in urma caruia as fi aflat daca am mostenit sau nu de la mama gena raspunzatoare de aparitia cancerului la san. Pentru ca din discutiile cu medicii am inteles ca nodulii puteau deveni maligni si in lipsa acelei gene. Mi s-a explicat ca sunt studii care spun ca stresul pe termen lung poate duce la anumite dezechilibre hormonale ce pot provoca, intr-un final, si cancer. Or viata mea din ultimii 6, 7 ani fusese una extrem de agitata si stresata. Asa ca am luat o decizie radicala. M-am hotarat sa fac o mastectomie bilaterala urmata de reconstructie de san. Ma imbarbatam singura si imi spuneam ca tot timpul mi-am dorit sanii mai mari si acum as putea sa obtin asta. Intotdeauna am ales sa vad partea plina a paharului!

Decizia de a face mastectomie “profilactica”

Il stiam pe medicul Dragos Zamfirescu (presedintele Asociatiei Chirurgilor Plastici din Romania), de la clinica Zetta, facusem si cateva interviuri ( chiar si o injectie cu botox) si ii cunosteam reputatia de bun chirurg plastician. Auzisem de meticulozitatea cu care rezolva fiecare caz si imediat m-am gandit ca el este medicul care ar putea sa ma ajute. Am cantarit bine si m-am simtit confortabil sa ma las pe mana lui. Ne-am intalnit la clinica la o discutie in care i-am explicat situatia, i-am spus despre diagnosticul de mastopatie chistica difuzabila bilaterala in contextul antecedenetelor de neoplasm mamar al mamei. I-am spus ca nu vreau sa reiau toti pasii prin care trecusem cu mama si l-am intrebat in ce masura o mastectomie “profilactica”, sa-i zicem, reduce riscul aparitiei cancerului mamar. “Riscul scade la 1,2%”, mi-a raspuns prompt medicul care mi-a explicat ca exact asa s-ar numi si interventia pe care urma sa o fac: mastectomie de reducere a riscului de cancer la san. Mi-a spus de la inceput ca nu este o operatie des intalnita ( in Romania, cel putin, s-au facut foarte putine) nu este deloc usoara si necesita o recuperare, poate, mai greoaie. Am ramas uimita cand am aflat ca in Romania nu poti face operatia de mastectomie in scopul reducerii riscului de cancer mamar, decat daca ai o recomandare a unui oncolog sau daca aduci o hartie de la un medic psihiatru care sa dovedeasca faptul ca esti un om fara tulburari de comportament si fara un istoric cu boli psihice. Altfel, mi-a spus cu calmul caracteristic medicul Dragos Zamfirescu, se considera automutilare si operatia nu poate fi facuta. Tot dansul mi-a explicat cum se face reconstructia de san, unde va fi facuta incizia, la ce sa ma astept dupa operatie. Am inteles de ce reconstructia de san nu se poate face doar cu grasime proprie ( e prea mult spatiu “de umplut”, iar eu nu aveam atata grasime) si e nevoie de o proteza din silicon. Am  optat impreuna pentru o proteza anatomica, adica acel tip de proteza care imita forma naturala a sanului. Ca pentru orice interventie chirurgicala mi s-a dat o lista cu analize ( EKG, ecografia de san pentru a se cunoaste localizarea nodulilor, analize de sange: coagulare, VSH, hemoglobina si altele a caror utilitate specifica nu o cunosc). Tin minte ca se invartea totul cu mine si, dintr-o data, am avut o revelatie. Trebuia sa fac aceasta operatie acum. Sa nu stau sa astept ca nodulii aceia sa devina cancer. Sa nu imi transform viata in programari si asteptari de analize de care imi atarne viata ca un fir de ata. Sa nu traiesc cu un satar deasupra capului care sa ma transforme intr-o femeie careia sa ii fie frica si de umbra ei. Trebuia sa am curaj acum. Pentru mine si copiii mei. Pentru clipele frumoase ce urmau sa vina. Pentru a ma putea uita in oglinda fara sa vad o cicatrice de 40 de centimetri ca a mamei (aparuta tocmai pentru ca la ea nu s-a mai gandit nimeni la estetica, ci doar sa ii fie salvata viata). Nu trebuia sa trec prin ce a trecut ea.

Pregatirea pentru operatie

Dupa ce am aflat ca protocolul oncologic presupune efectuarea a nenumarate teste si analize costisitoare (test BRCA, RMN, ecografie, alte analize de sange) si existenta unei suspiciuni marite de a avea noduli maligni in corp, am hotarat ca este mai simplu sa fac acel control psihiatric. Si psihiatrul a fost depasit de situatia mea, fiind nevoit sa sune un coleg sa afle ce tip de protocol trebuie adoptat. Dupa o evaluare de o ora, dupa niste declaratii si dupa ce am adus de la medicul de familie o adeverinta ca nu sunt luata in evidenta cu boli psihice sau neurologice ori boli infectioase, am primit hartia care ma ajuta sa iau cancerul din pripa. Stiu, va veti gandi, poate, de ce nu am facut punctie sau de ce nu am scos doar nodulii si sa evit sa apelez la o solutie atat de radicala. Va raspund imediat. Din experienta traita alaturi de mama, dar si din documentarea proprie am aflat ca aceasta nu are rezultate 100% concludente. Iar cea de-a doua varianta nu era viabila in cazul meu pentru ca la sanul stang existau mai multi noduli mici. Iar extirparea acestora, plus a tesutului din jur, ar fi diminuat dramatic tesutul glandular care, si asa, era intr-o cantitate destul de mica. In aceste conditii, dupa ce am discutat cu mai multi medici, am preferat sa suport o interventie chirurgicala majora pentru  “a taia raul din radacina”. O solutie ce presupunea destul curaj.

Inainte de operatie am mai avut o discutie la clinica Zetta cu Amit Beedasy, asistent manager si diplomat estetician, cel care mi-a creionat atent istoricul medical si mi-a facut fisa ce urma sa fie citita si interpretata de anestezistul Irina Luca. La un moment dat, m-a intrebat daca as recomanda si altor femei aflate in situatia mea sa faca acelasi lucru. Si n-am stiut ce sa spun. Imi fusese destul de greu sa iau decizia asta pentru mine. Asa ca i-am spus zambind ca ma voi gandi la asta dupa operatie.

Si cum a fost dupa…

Nu mai facusem anestezie generala pana acum decat pentru o operatie simpla de apendicita, undeva in preajma majoratului. Asa ca nu stiam la ce sa ma astept cand sa ma trezesc. Mi-amintesc vag chipul asistentei care imi spunea sa deschid ochii. Iar cand i-am deschis, am constientizat ca ma durea tot pieptul si abia puteam respire. Eram bandajata, aveam o bustiera bej si in parti imi atarnau doua drene. Era multa lume in jurul meu, dar mi-amintesc ca prin vis ca doctorul Zamfirescu imi spunea ca reconstructia de san a fost facuta cu o proteza de 330 de centimetri cubi. Nu intelegeam, pentru ca inainte de operatie vorbisem de 250, maximum 300. Mi-amintesc ca m-am speriat, gandindu-ma ca voi avea sanii prea mari. Insa, oricat imi doream sa imi indoi gatul, durerile erau prea mari si am renuntat rapid. Au urmat cateva zile in care miscarile imi erau limitate, imi schimbam pozitia cu destul efort, erau momente cand abia puteam sa respir  de teama sa nu ma doara incizia sau oboseam usor, insa durerile au fost suportabile. Noptile erau mai chinuitoare din cauza pozitiei in care eram nevoita sa dorm. Imi facusem un culcus din perne si in primele 2,3 saptamani am dormit in fund. Apoi, incet, incet, am capatat curaj sa ma intorc si pe o parte. Insa teama de a nu ma rasuci pe burta ( total contraindicat) m-a facut sa dorm mai degaba pe spate cu perne in jur, decat pe parti. Am inceput sa conduc cate putin la o saptamana dupa operatie, dupa ce mi-au fost indepartate si drenele. Desi am avut impresia despre mine ca sunt puternica si pot trece prin/peste orice, tot am lesinat in baie cand mi-am desprins un plasture si am vazut prima data operatia.

La intalnirile ulterioare operatiei ( medicul m-a vazut saptamanal in prima luna dupa interventie), Dragos Zamfirescu mi-a explicat pe indelete ce am si ce n-am voie sa fac si mi-a spulberat miturile legate de imposibilitatea de a zbura 3 luni dupa operatie ( din contra mi-a povestit ca are paciente care vin din strainatate care pleaca acasa cu avionul la cateva zile dupa operatie), de a face plaja ( ai voie sa mergi la mare dar nu e bine sa isi expui inciziile fara sa fie bine protejate cu crema cu SPF) sau sport ( la cateva saptamani dupa operatie poti face exercitii usoare, dar timp de 2,3 luni trebuie purtata bustiera).

In loc de concluzie

M-am tot gandit inainte de interventie daca voi simti sau nu ca a fost indepartata o parte din mine. Nu stiam daca ma voi obisnui cu niste pungi cu elastomeri introduse sub muschi si sub pielea dezgolita de glanda mamara. Dar acomodarea a fost usoara, tocmai pentru ca rezultatul final este unul natural. Si m-am tot gandit la intrebarea pusa de asistentul managerului, Amit, daca as recomanda sau nu interventia. Iar acum, la o luna dupa operatie, ma intreb si eu daca as mai trece prin asta. Stiu sigur ca as mai trece inca o data fara sa clipesc si, poate, stiind cum ma simt acum, as fi mai curajoasa. Cat despre recomandare… nu ma pot pronunta. Este o decizie mult prea personala. Da, sunt pentru a taia raul din radacina, sunt pentru a face ceva atunci cand nu este prea tarziu, tocmai pentru ca viata este atat de frumoasa… cu bune si cu rele!

Daca vreti sa vedeti si poze din timpul operatiei le gasiti aici.

Foto: Stefan Popescu, Costin Miu