La mulți ani, Mihai Ștefan!

Astăzi m-au năpădit emoțiile. Îmi amintesc de o zi de vineri, 8 mai 2009, când l-am adus pe lume pe cel de-al doilea băiețel al meu, Mihai Ștefan. Speriată și fără prea multă speranță (pentru că venise pe lume la 27 de săptămâni, scor APGAR 1 și o hemoragie cerebrală de grad 3) l-am sunat pe Teodor, băiatul meu cel mare, care mi-a fost alături în cele 6 luni de sarcină, la fiecare control, ecografie sau test de sânge. Tocmai pentru că își dorise atât de mult un frate.
El a fost primul pe care l-am anuntat din spital că frățiorul lui a hotărât să vină mai devreme.
Cu o înțelepciune ce îi sfida cei 7 anișori, Teo mi-a spus cu un glas hotărât că, deși e fragil și foarte mic, totul va fi bine. În momentele acelea în care medicii nu îi dădeau nicio șansă și mă agățam de orice fărâmă de speranță, o astfel de vorbă mă făcea să sper la o minune. A făcut aceeași afirmație și după ce l-a văzut în secția de terapie intensivă (nu știți ce greu mi-a fost să decid dacă e sau nu cazul ca Teo să-și vadă frățiorul care se lupta pentru fiecare clipă de viață). Mi-amintesc când a scos mâna de sub halatul de spital să îl mângâie, mâna lui părea uriașă pe lângă căpșorul cât un pumn de copil. Un căpșor ce măsura, cu tot cu trupul firav și gelatinos, nu mai mult de 39 de centimetri. Un căpșor ale cărui urechiușe erau ca niște boabe de fasole din plastilină care se îndoiau de fiecare dată când bebelușul cu vene mai subțiri decât acele seringilor se întorcea de pe o parte pe alta.

 

Un căpșor ale cărui urechiușe erau ca niște boabe de fasole din plastilină care se îndoiau de fiecare dată când bebelușul cu vene mai subțiri decât acele seringilor se întorcea de pe o parte pe alta.


La 5 minute după ce l-am născut, medicul ginecolog m-a dus într-un salon în care 6 medici se chinuiau să îl țină în viață pe băiețelul meu de 900 de grame. Nu voi uita niciodată imaginea unui medic rezident care îi introducea aer în plămâni cu o pompiță din plastic, câștigând astfel clipe prețioase pentru viața puiului meu. În tot acest timp medicul neonatolog Roxana Culcer încerca să încropească un ventilator bun cu piesele ce proveneau din 4 stricate. Nu știu de ce a ales Monica Cârstoiu, medicul meu ginecolog, să mă ducă în cămăruța unde 6 medici îl țineau în viață pe prematurul meu grăbit. Însă, am înțeles pe loc că oamenii aceia se luptă din răsputeri pentru viața lui.
În momentul în care am ajuns în salon, alături de alte mame ce abia născuseră, l-am sunat pe Teo. Voiam să îl anunț că i s-a născut fratele mult dorit. Nici n-am terminat bine să îi dau vestea, că mi-a spus pe un ton grav: „Tu știi ce înseamnă să se nască la 27 de săptămâni? Este foarte mic.”  Am încercat să îi alung îngrijorarea – nu știu dacă m-am priceput pentru că știam că are dreptate și ce citise el pe internet nu era departe de adevăr – și i-am spus că cel mic e destul de puternic și totul va fi bine. Am închis rapid, pentru că venise o asistentă la mine. L-am sunat câteva ore mai târziu, spunându-i că e momentul să hotărâm ce nume să îi punem suflețelului care venise pe lume atât de devreme și cu șanse atât de mici. Medicii ne recomandaseră să îi facem un botez de urgență, ținând cont de starea lui gravă. Știu că o asistentă mai în vârstă ce îmi povestise cât de puternici sunt prematurii, mi-a șoptit la un moment dat la ureche că după botez, sufletele celor mici se hotărăsc în ce parte să o ia. Cei care aleg să rămână, rămân, iar cei mai puțin puternici zboară spre alte lumi. După ce mi-a spus că totul va fi bine (cu siguranța unui înțelept de 7 ani), Teodor nu se putea hotărî între Ciprian și Ștefan. Mihai îl alesesem deja din timpul sarcinii, în lungile discuții pe care le aveam cu bebe din burtică, în timp ce nu puteam dormi nopțile din rezerva neîncăpătoare și friguroasă. Deci primul nume era stabilit. Iar cel de-al doilea a fost ales de Teo: Ștefan.
După liste întregi de nume de fată (la prima ecografie fusesem anunțați că vom avea o mică balerină), Teodor s-a reorientat spre nume de băieți când ni s-a spus ferm că în burtică e un băiețel. Influențat de filme ca Troia, băiatul meu cel mare adăuga pe listă nume ca Otto, Brad sau Ahile. Nașterea ne-a luat prin surprindere și n-am apucat să hotărâm exact numele, mai ales că ultimele două luni au fost cu mari emoții. Însă, în primele momente după naștere, știam că are nevoie rapid de un nume. Pentru că medicii, ținând cont de starea gravă în care se afla, ne-au recomandat să îl botezăm.

 Pentru că medicii, ținând cont de starea gravă în care se afla, ne-au recomandat să îl botezăm.

Mihai Ștefan
Mihai, pentru ca acesta a fost numele care mi-a venit în minte în lungile dialoguri pe care le aveam cu sufletul ce-mi creștea în pântec în serile lungi petrecute împreuna în Spitalul Universitar. Și Ștefan, pentru ca așa și-a dorit Teo. Ștefan nu era pe niciuna dintre listele lui Teo, dar, cu siguranță a fost exact numele puternic de care avea nevoie un suflețel de luptător!
Mulțumesc Teodor pentru încrederea fantastică pe care mi-ai insuflat-o!
Mulțumesc, Mihai Ștefan că m-ai ales să îți fiu mamă!