La mulți ani, Mihai Ștefan!

Astăzi m-au năpădit emoțiile. Îmi amintesc de o zi de vineri, 8 mai 2009, când l-am adus pe lume pe cel de-al doilea băiețel al meu, Mihai Ștefan. Speriată și fără prea multă speranță (pentru că venise pe lume la 27 de săptămâni, scor APGAR 1 și o hemoragie cerebrală de grad 3) l-am sunat pe Teodor, băiatul meu cel mare, care mi-a fost alături în cele 6 luni de sarcină, la fiecare control, ecografie sau test de sânge. Tocmai pentru că își dorise atât de mult un frate.
El a fost primul pe care l-am anuntat din spital că frățiorul lui a hotărât să vină mai devreme.
Cu o înțelepciune ce îi sfida cei 7 anișori, Teo mi-a spus cu un glas hotărât că, deși e fragil și foarte mic, totul va fi bine. În momentele acelea în care medicii nu îi dădeau nicio șansă și mă agățam de orice fărâmă de speranță, o astfel de vorbă mă făcea să sper la o minune. A făcut aceeași afirmație și după ce l-a văzut în secția de terapie intensivă (nu știți ce greu mi-a fost să decid dacă e sau nu cazul ca Teo să-și vadă frățiorul care se lupta pentru fiecare clipă de viață). Mi-amintesc când a scos mâna de sub halatul de spital să îl mângâie, mâna lui părea uriașă pe lângă căpșorul cât un pumn de copil. Un căpșor ce măsura, cu tot cu trupul firav și gelatinos, nu mai mult de 39 de centimetri. Un căpșor ale cărui urechiușe erau ca niște boabe de fasole din plastilină care se îndoiau de fiecare dată când bebelușul cu vene mai subțiri decât acele seringilor se întorcea de pe o parte pe alta.

 

Un căpșor ale cărui urechiușe erau ca niște boabe de fasole din plastilină care se îndoiau de fiecare dată când bebelușul cu vene mai subțiri decât acele seringilor se întorcea de pe o parte pe alta.


La 10 minute după ce m-au dus într-un salon cu proaspetele mămici, în timp ce 6 medici se chinuiau să îl țină în viață pe băiețelul de 1100 de grame ( îi introduceau aer în plămâni cu o pompiță din plastic, clipe prețioase în care medicul neonatolog Roxana Culcer încerca să încropească un ventilator din 4 stricate) l-am sunat pe Teo. Voiam să hotărâm ce nume îi punem suflețelului care venise pe lume atât de devreme și cu șanse atât de mici. După ce mi-a spus că totul va fi bine (repet, cu siguranța unui înțelept de 7 ani), Teodor a ales să îi spunem Ștefan.
După liste întregi de nume de fată (la prima ecografie fusesem anunțați că vom avea o mică balerină), Teodor s-a reorientat spre nume de băieți când ni s-a spus ferm că în burtică e un băiețel. Influențat de filme ca Troia, băiatul meu cel mare adăuga pe listă nume ca Otto, Brad sau Ahile. Nașterea ne-a luat prin surprindere și n-am apucat să hotărâm exact numele, mai ales că ultimele două luni au fost cu mari emoții. Însă, în primele momente după naștere, știam că are nevoie rapid de un nume. Pentru că medicii, ținând cont de starea gravă în care se afla, ne-au recomandat să îl botezăm.

 Pentru că medicii, ținând cont de starea gravă în care se afla, ne-au recomandat să îl botezăm.

Mihai Ștefan
Mihai, pentru ca acesta a fost numele care mi-a venit în minte în lungile dialoguri pe care le aveam cu sufletul ce-mi creștea în pântec în serile lungi petrecute împreuna în Spitalul Universitar. Și Ștefan, pentru ca așa și-a dorit Teo. Ștefan nu era pe niciuna dintre listele lui Teo, dar, cu siguranță a fost exact numele puternic de care avea nevoie un suflețel de luptător!
Mulțumesc Teodor pentru încrederea fantastică pe care mi-ai insuflat-o!
Mulțumesc, Mihai Ștefan că m-ai ales să îți fiu mamă!
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentUrmeaza nopti magice
Articolul următorTurbo Detox