De ziua prematurilor vă spun povestea mea

Sursa: Google

Azi, de Ziua Internaţională a Prematurilor vă povestesc despre prematurul meu preferat, fiul meu de 7 ani şi jumătate, Mihai! Aseară i-am dat lui Mihai pufurile de seară, picăturile pentru alergie şi i-am pus oftând ortezele “de noapte” ( nişte orteze dintr-un plastic dur care îi ajung aproape până la funduleţ şi îi forţează talpa să stea la un unghi de 90 de grade). Nu le suportă deloc, pentru că nu poate să doarmă relaxat. M-a rugat să nu i le pun, dar îi spun cât pot de convingătoare că, dacă le poartă, va face şi el sport în curând. Oricum, nu mai insistă ca în trecut.

Ştie că e pentru binele lui. Dimineaţa, după ce i-am scos ortezele „de noapte”, i-am făcut pufurile de dimineaţă, l-am îmbrăcat, apoi i-am pus kiddie gait-urile ( nişte orteze “de zi” până sub genunchi, dintr-un material care îi preia energia corpului şi îl ajută să îndoaie genunchii).

În drum spre şcoală ( da, este clasa pregătitoare la o şcoală normală) i-am explicat din nou de ce azi, a doua oră, el nu va putea face sportul alături de colegii lui, deşi îşi doreşte atât de mult asta. Pentru că având dipareză spastică şi o lipsă pregnantă de echilibru cauzată şi de hipoacuzia bilaterală senzorială profundă nu poate alerga sau nu poate lua parte la ştafetă.

A încercat să participe la câteva ore, dar nu a putut să facă tot cee ce făceau ceilalţi copii. I-am explicat, din nou, că va putea în scurt timp să alerge ca ceilalţi copii. A dat din cap că a înţeles. Acum e mare, are 7 ani şi jumătate, şi realizează că are mici limitări. Este un copil atât de muncitor şi de dornic să le depăşească, încât imposibilul devine posibil foarte uşor.

Mihai este un învingător. Toţi prematurii au o voinţă fantastică şi sunt de admirat pentru forţa care zace în trupşorul lor plăpînd!

A demonstrat că imposibilul poate deveni posibil. Cel puţin, în cazul lui aşa s-a întâmplat. A venit pe lume cu 3 luni mai devreme, la 27 de săptămâni, 1100 de grame şi un scor APGAR 1. Cu ambii plămâni 95% nefuncţionali, cu o hemoragie cerebrală de gradul 3, cu o retină nedezvoltată ( deci, practic, orb) şi muuulte alte complicaţii unei prematurităţi de cel mai mare grad.

În modul cel mai realist şi conform statisticilor medicale, nu avea nicio şansă. Iar medicii ne-au spus asta. “Mai bine nu vă ataşaţi de el”, mi-a spus o doamnă doctor după ce îi făcusem botezul de urgenţă a doua zi după ce l-am născut. Însă, mogâldeaţa de 39 de centimetri, cu pielea translucidă, cu venele mai subţiri decât acele branulelor (din acest motiv lui Mihai i-au fost date substanţele necesare printr-un catater introdus în cordonul ombilical), cu urechile cît nişte boabe de fasole atât de moi, că rămâneau îndoite când dormea pe o parte, cu o tălpiţă de aproaaape 2 centimetri, mi s-a lipit instant de suflet. Însă, chiar şi aşa, el a fost norocos din prima secundă.

L-a preluat o doctoriţă şcolită în America, o femeie cu suflet de aur şi chip angelic ( pe care o chema şi Mihaela) care nu numai că a făcut din 4 ventilatoare stricate unul funcţional ( fără de care Mihai nu ar fi putut trăi şi nici nu putea fi mutat la o altă maternitate din cauza situaţiei foarte grave în care se afla), dar nici nu a mai plecat acasă timp de o săptămână pentru a-l veghea pe Mihai. A, timp de o oră cât a meşterit ea ca un adevărat mecanic ventilatorul care l-a salvat pe Mihai, un medic rezident i-a pompat aer în plămâni lui Mihai manual, cu o pară de plastic. Şi, un alt noroc providenţial, pe secţie era ultimul flacon de sulfactant, o substanţă care i-a ajutat plămânii lui Mihai să înceapă să funcţioneze.

Dacă nu ar fi existat acesta, sau dacă doamna doctor ar fi respectat protocolul şi nu ar fi dat acest ultim flacon unui copil considerat “avorton” şi fără şanse de supravieţuire ( protocolul spune că în cazul în care mai sunt puţine flacoane, acestea trebuie păstrate pentru copii cu vîrstă gestaţională mai mare, peste 30 de săptămâni, pentru că aceştia chiar pot avea reale şanse), n-aş fi putut să îl trezesc pe Mihai în această dimineaţă li să îi spun: “La mulţi ani, eroul meu!”

De atunci şi până azi, când merge la o şcoală normală ( un vis atât de îndepărtat în urmă cu 7 ani şi jumătate), râde cu gura până la urechi, se bucură de orice şi de oricine, este vesel şi ghiduş, se joacă cu alţi copii, chiar aleargă uneori, drumul nu a fost uşor. În călătoria lui a întâlnit zeci, sute de oameni minunaţi: de la doctori, terapeuţi, asistente, oameni speciali care i-au fost alături şi şi-au dat interesul ca Mihai să întreacă orice pronostic medical de la naştere.

Au fost momente când, mergând cu externarea din spital, au fost medici care m-au întrebat cu jumătate de gură dacă mai trăieşte. Şi când vedeau capul blond cu zâmbetul ghiduş intrând pe uşă, se minunau şi spuneau că….. da, câteodată există miracole! Ce-i drept, am bătut lumea în lung şi în lat: de la un vindecător controversat din jungla amazoniană, la un spital care îmbina medicina modernă cu cea tradiţională din Beijing, de la terapiia cu delfini din Turcia, la un spital pentru copiii cu probleme neurologice din Ucraina.

Am încercat ce terapie ne-a ieşit în cale, am mers şi la preoţi şi la medici, şi la bioenergoterapeuţi şi la şamani. Da, din disperare, am încercat orice. Ce a funcţionat? Nu ştiu exact. Cert este că Mihai este un învingător care se bucură de fiecare clipă de viaţă (cumva, în subconştient cred că ştie că şi el, dar şi alţii s-au luptat din greu pentru viaţa lui) şi este cea mai bună versiune a sa. Pe care şi-o va depăşi, în curând!

Nu a fost o călătorie uşoară, ci una care ne-a scos pe toţi cei care îl cunoaştem din zona de confort. Însă, Mihai m-a învăţat să mă ridic cu zâmbetul pe buze ( aşa cum face el de fiecare dată), să lupt pentru a fi cea mai bună versiune a mea şi să mă bucur de fiecare clipă de viaţă. Pentru că este un dar. Şi să mă bucur de celelalte daruri pe care le primim: că putem vedea, merge, auzi. Că suntem sănătoşi, cel mai mare dardintre toate!

Acum a ieşit de la şcoală unde merge însoţit de Nana, doamna care mi-a fost alături de când am venit acasă cu el, la 2 luni şi 1560 de grame. Are nevoie permanent de însoţitor, pentru că este încadrat în gradul grav de handicap. Ştie că, fiind joi urmează să ajungem la Ela, profesoara de logopedie cu care, de vreo 7 ani, a învăţat să identifice sunetele pe care le aude, să vorbească, să asculte. Îşi cunoaşte programul foarte exact. De fapt, aşa a învăţat zilele săptămânii. Luni, miercuri, vineri – kinetoterapie la Cristi, marţi şi joi logopedie la Ela, vineri şi sâmbătă – terapia tulburărilor de limbaj cu Mihaela. A, pe lângă acest program au mai existat şi, încă există, şedinţe cu psihologi, şedinţe de hipoterapie, terapie craniosacrală, terapia Bowen, acupunctură. Nu mai adaug salinoterapia sau nenumăratele controale medicale la pneumolog, ORL-ist, neurolog, dermatolog.

Chiar dacă, poate v-aţi întristat puţin citindu-i povestea, vă mai spun că este cel mai fericit copil! Şi eu m-am gîndit adesea că putea să fie totul perfect, să se nască la termen, să nu aibă nici cea mai mică limitare. Însă, putea şi să nu fie deloc. Aşa că, ştiind de unde am pornit, sunt şi eu fericită pentru fiecare progres pe care îl face. Şi da, este adevărat, prematurii sunt nişte luptători!

La mulţi ani, pitici cu forţă de uriaşi!