De azi, alături de bebelușii prematuri

Sursa: Google

Nu mi-e ușor să scriu despre copiii prematuri (am șters deja de vreo cinci ori primele fraze), tocmai pentru că o astfel de experiență este tulburătoare. Nimic nu mai este cum a fost, ți se schimbă și viața și percepția despre ea într-un mod radical. Poate că o astfel de experiență te face mai puternică, și totuși mai sensibilă, după nopți întregi de speranță amestecată cu disperare, frică și din nou, încredere. Încredere în suflețelul acela care a ales să vină mai devreme, care îți dovedește că, pe cât e de plăpând are o forță extraordinară, încredere în viață…

Călătoria alături de Mihai, băiețelul meu născut la 27 de săptămâni, este una fascinantă și, din fericire, una cu happy end. Acum are 8 ani și jumătate, este clasa întâi la o școală din sistemul de stat, face progrese și se adaptează din ce în ce mai bine, chiar dacă este hipoacuzic și are o bipareză spastică.

Drumul până aici nu a fost unul lin. Nici primele două luni petrecute în secția de terapie intensivă a Spitalului Universitar, nici drumurile la Viena sau în China, nici cele aproape 3 luni dintr-un spital de recuperare din Beijing, nici săptămânile dintr-un spital pentru copiii cu paralizie cerebrală din Ucraina, nici drumurile în Turcia la terapia cu delfini, nici cele 24 de ore de zbor până în Brazilia, nici sutele și miile de ore de kineto sau logopedie plus alte nenumărate tipuri de terapii alternative (de la acupunctură, terapia craniosacrală, primaristică, Bowen și altele de nu le mai știu numele).

Nu, nu a fost ușor! Și n-au fost puține momentele în care m-am gândit cum ar fi fost viața lui Mihai și a mea dacă se năștea la termen. Și dacă toate orele petrecute prin spitale sau terapii ar fi fost ore de joacă și momente de bucurie!

Da, recunosc, eu am avut momente în care nu credeam că mai am energie să merg mai departe. Dar Mihai nu s-a plâns niciodată! Cred că acești copii sunt speciali, au o forță inimaginabilă și iubesc foarte mult viața. Pentru că s-au luptat pentru ea!

Am învățat foarte multe lucruri de la Mihai, așa cum toți părinții de prematuri au învățat de la copiii lor. Am învățat lecția curajului, dorința de a-ți depăși continuu limitele și de a deveni cea mai bună versiune a ta, am învățat că nu există “nu pot”, să mă bucur de viață, de fiecare clipă, să pierd noțiunea timpului atunci când contemplu un copac, un cer senin, o frunză sau o floare. Pentru toate acestea și multe altele îi sunt atât de recunoscătoare lui Mihai!

Din toată călătoria noastră, cel mai greu mi-a fost în primele două luni când Mihai a fost la secția de terapie intensivă. Știu că mă gândeam că mi-ar prinde bine să aflu niște povești cu happy end, să aud că și alți copii prematuri au reușit să respire, să vadă, să poată digera, să poată merge, să poată vorbi, să audă… Eu am fost norocoasă că am avut două prietene psiholog care mi-au fost alături, dar mă uitam la celelalte mame. Și multă vreme m-am gândit că aș face ceva pentru părinții deznădăjduiți de pe holurile spitalelor. Și pentru bebelușii prematuri. Însă, pentru că toată energia s-a îndreptat către recuperarea lui Mihai, acesta a rămas un gând care-mi mai trecea adesea prin minte, însă nu l-am materializat. Și îmi părea rău că nu m-am mobilizat, dar nici nu mai aveam energie și timp pentru un astfel de proiect.

Acum 3 ani am cunoscut-o pe Corina Croitoru, cea care a fondat Unu și Unu, prima Asociație de părinți de copii prematuri și bebeluși îndelung spitalizați. Ne-am împrietenit și am vorbit despre recuperarea copiilor noștri, Corina fiind cea care mi-a povestit despre primaristică.

M-am bucurat că astfel există o voce care aduce în atenția publică provocările prematurilor și părinților lor. Am mediatizat cât am putut acțiunile Asociației, chiar am și participat la primul Marș al prematurilor. Dar tot mi se părea că aș putea face mai mult.

Și, pentru că Universul are căile lui neștiute de a-ți împlini dorințele, am primit recent propunerea de a fi directorul de comunicare al Asociației Unu și Unu. Adică să mă implic activ în acțiunile Asociației și să contribui la a face cunoscute provocările cu care se confruntă bebelușii prematuri și părinții lor.

Așadar, de acum înainte, sunt fericită să vă anunț că voi fi parte din proiecte ce implică bebelușii prematuri, aceste suflețele minunate născute sub o stea norocoasă care au demonstrat că minunile există, în ciuda unui diagnostic medical nefavorabil!