Ce am moștenit de la mama

Eu și mama la botezul lui Mihăiță

Aniversarea celor 30 de ani ai rujului Color Riche și o întrebare la care nu mă gândisem niciodată mi-au prilejuit niște amintiri revelatorii.

Întrebarea prietenei mele mele Mihaela Munteanu m-a pus pe ganduri. Deși nu mi-a luat mult să raspund – am făcut-o rapid, dintr-o suflare – mi-a prilejuit o nostalgică aducere aminte.
Ce am moștenit de la mama?
Nu am făcut niciodată o astfel de evaluare. Nu aveam clar o statistică a transmiterii ADN-ului, însă, m-am gândit mult la călătoria noastra împreună. La momentele frumoase când ne sfătuiam despre iubiri adolescentine, la primele experiențe de machiaj și la bigudiurile din plastic pe care mă învăța cum să le folosesc. Dacă mă gândesc la perioada aceea, un lucru e sigur: mama mi-a fost cea mai bună prietenă.
Și primul beauty icon. Ea mi-a pus primul mascara în mână, ea m-a învățat cum să mă rujez și tot ea mi-a ajustat rochia ei cu paiete sângerii să îmi vină pentru primul bal din clasa a patra (unde, by the way, eram o Mireille Mathieu în miniatură datorită coafurii franțuzești pe care tot ea mi-o făcuse). O concluzie simplă: de la ea am moștenit pasiunea pentru instrumentele magice care te fac instant mai frumoasă, pentru texturi fine și arome sofisticate. Ea m-a învățat ce este feminitatea!
Zâmbesc și acum când îmi amintesc cum m-a inițiat în tainele datului în cărți și cum ne prosteam adesea până în zori, cum ne rupeam picioarele prin magazine să găsim rochia perfectă pentru nu știu ce petrecere și cum mă „testa” să vadă dacă am înțeles cum se folosește rujul roșu.
Astea sunt amintirile cu mama până pe 20 mai 2000. O zi pe care nu am s-o uit, pentru ca mi-a schimbat cursul vieții. Cum mă obișnuise, cu zâmbetul pe buze, dar o tristețe adâncă în privire, mama mi-a spus că are cancer în stadiul 4. Că trebuie operată de urgență și e nevoie de chimioterapie. Atunci lumea mea s-a schimbat radical. M-am războit chiar și cu Dumnezeu. Nu puteam să cred că zâna mea bună, că prietena mea cu care descoperisem până atunci lumea lumea, va pleca atât de devreme. Pentru că, în mintea mea, cancerul nu cruța pe nimeni. Am căzut într-o depresie puternică din care tot ea m-a scos. Tot veselia ei molipsitoare, optimismul și glumele cu care făcea să râdă tot salonul în care își purtau speranța femei proaspăt operate de cancer la sân. De fapt, nu-mi mai păsa de nimic. Ea, cochetă până-n măduva oaselor, n-a lăsat operația să îi fure zâmbetul, chiar dacă chirurgul îndepărtase definitiv o parte din corpul ei, o parte strâns legată de feminitate. I-am admirat tacit puterea și m-am rugat să i-o moștenesc și eu de va fi nevoie.
În timp ce își comanda peruci cu zâmbetul pe buze, eu, apăsată de grijile operațiilor, în așteptarea rezultatelor de la biopsie, marcată de așa o întâmplare dramatică, uitasem „lecțiile” despre cum ar trebui să iasă o femeie în lume. Mi-a zis o dată, de două ori, însă văzând că nu o ascult, mi-a spus ferm că fără ruj pe buze nu am ce să mai caut în salonul din Spitalul Militar. Nu înțelegeam cum se mai poate gândi la ruj, când viața ei atârna de un fir de păr. Dar, aveam să înțeleg mai târziu, era mai mult decât atât. Era vorba despre a trece demn prin orice greutate îți aduce viața. Era despre respect pentru tine și pentru cei din jur!
 
Și, tot timpul după aceea, prin câte greutăți mi-a fost dat să trec, m-am gândit la vorbele ei. Și am încercat, cât am putut, să îi ascult povața. Să întâmpin fiece zi cu zâmbetul pe buze, cu puțin blush în obraz și un ruj mătăsos pe buze. Și da, când mă uitam în oglindă, mă gândeam că, așa, parcă mi-e mai simplu să înfrunt ce-o fi să vină!
Am trecut prin multe împreună. Multe dintre ele greu de povestit în cuvinte. Încercări care pe noi două nu ne-au pus la pământ, ci ne-au ajutat să mergem mai departe, sprijinindu-ne una pe cealaltă. Și nu de puține ori mi-a pus efectiv rujul în mână și m-a trimis la baie să mă aranjez. M-a tras de mânecă atunci când simțea că mă las pe tânjeală și că uit de mine, mi-a cumparat ea însăși cosmeticale și m-a încurajat constant să le folosesc, oricât de grea era situația prin care treceam.
Și-i sunt recunoscătoare pentru asta. Cei care mă cunosc știu că nu mi-a fost întotdeauna drumul lin, însă nu mi-am pierdut niciodată încrederea și zâmbetul. Și nu am lăsat să se vadă pe chipul meu! Pentru că da, câteodată, un ruj sau o mascara chiar fac diferența!
Să spun că i-am urmat exemplul și am învățat să fiu o luptătoare? Da, pot spune și asta. Deși poate nu am făcut-o conștient. Ce am făcut intenționat a fost să pun un ruj pe buze chiar și cu ultima fărâmă de energie. Fapt ce mi-a dat mai multă încredere și m-a făcut să zâmbesc și să ies pe ușă cu o fărâmă de încredere în plus.
Au trecut 15 ani, vreo 4 operații, sute de controale și zeci de analize. Mama e în continuare cu zâmbetul pe buze, rujul în geantă și bigudiurile portocalii din plastic puse bine pe etajera cu nimicurile pentru înfrumusețare, lângă aparatul de măsurat tensiunea. Și mi-e alături.
Și sunt fericită că pot sa îi spun și astăzi Te iubesc!
Later edit  Mama s-a stins pe 23 august 2016. Și deși a îndurat o suferință grea, și-a păstrat zâmbetul pe buze și optimismul până în ultima clipă. Și cochetăria pe care i-am admirat-o mereu!