Tu ai un bebeluș în burtică, mama! De ce iubesc ziua de 1 decembrie

bebeluș
Sursa foto: Pinterest.com

Tu ai un bebeluș în burtică, mama!”, mi-a spus Teo într-o după-amiază rece de noiembrie, în timp ce ne întorceam cu mașina de la cursul de engleză. Sau de actorie. Nu mai știu bine, pentru că era genul acela de băiețel pe care și-l dorește orice mamă, dornic să știe cât mai multe. Și engleză, și istorie, și să meargă la cursul de actorie.

Am tras aer în piept și am oprit pe dreapta.

M-am întors la băiețelul de 6 ani și jumătate și i-am zis pe un ton ușor iritat: „Eu sunt prima care va ști dacă în burtică este sau nu un bebeluș.”

N-a zis nimic, doar s-a uitat pe geam ca și cum știa că voi descoperi în curând că are dreptate.

Tema „bebeluș în burtică” era una veche…

Mi-am dat seama că Teo și-ar dori un frățior atunci când l-am surprins uitându-se cu jind la frați care se jucau împreună pe la locurile de joacă unde mergeam să își consume energia. Avea vreo 4 ani. Nu mi-am dat seama că e o dorință reală până nu a început să se uite după haine de bebeluși prin magazine.

„Să le avem, atunci când vine bebelușul”, îmi spunea, ca și cum era o certitudine.

M-a luat prin surprindere această dorință, mai ales că nu mă gândisem până atunci să mai am un copil, eram prea prinsă cu joburile și cu starea precară de sănătate a părinților mei.

Văzând că dorința lui nu e luată în seamă, perseverent cum e și în ziua de azi atunci când își dorește ceva, Teo a trecut la nivelul următor.

Mi-a spus ferm într-o dimineață: „Mama, vreau și eu un frățior sau o surioară”.

Poate nu ar fi o idee rea…

Am zâmbit gândindu-mă că, măcar, nu vrea neapărat un frățior sau neapărat o surioară. Orice, numai să se poată juca împreună. A fost prima dată când m-am gândit serios că, poate, nu ar fi o idee rea.

Și eu, și tatăl lui eram copii singuri la părinți care tânjiserăm toată viața după un companion de joacă. Iar eu, în zilele grele petrecute prin spitale cu ai mei, tânjeam după un frate cu care să împart aceste greutăți. Pentru că, de dinainte de a se naște Teo, alergam de la un spital la altul.

Când era internată mama cu un cancer de sân în stadiul 4, când era tata cu un diabet scăpat de sub control și cu toate complicațiile aferente bolii – de la retinopatie, la picior amputat sau vreo 14 operații pe artere.

Și îmi doream să le fiu alături. Oricum nu ar fi avut cine altcineva. Însă mai mult îmi doream să fi fost lângă familia mea, în loc să sprijin holurile spitalelor.

Din acea dimineață, discuțiile despre bebeluș au trecut prin toate stadiile: au început cu „Mama, poți să îmi faci până mâine un frățior?” și au continuat cu „Eu cred că Doamne Doamne e ocupat și nu-mi ascultă rugăciunile”.

Mă gândisem să mai trag de timp până hotărâm dacă să mai avem un copil sau nu, spunându-i lui Teo că va avea un frățior dacă vrea Dumnezeu. Mi s-a părut că așa am aruncat responsabilitatea deciziei în brațele divinității.  Dar zilele treceau, iar copilul era din ce în ce mai trist că nu apare frățiorul mult visat.

Au urmat doi ani foarte frumoși în care bucuria care i se citea în ochi ori de câte ori vorbea de frățiorul lui, discuțiile interminabile despre cum se vor juca și cum îl va învăța fotbal sau balet (aici nu știu cum ar fi putut face asta), modul în care se înflăcăra când simțea că dorința lui ar putea să se împlinească, toate împreună, dar și fiecare în parte, m-au convins că e cazul să mai avem un copil. M-am gândit că aș fi foarte egoistă să nu îi ofer această bucurie. Plus că nici mie nu mi-a plăcut neapărat viața de copil singur și îmi plac enorm copiii.

Declicul profesional

Nu știam însă cum să pun în practică acest lucru. Aveam două joburi extrem de solicitante și trebuia să renunț la ceva pentru a aduce pe lume un al doilea copil. Eram beauty director la licența americană InStyle și producător al câtorva topuri muzicale la MTV.  Și, deși ceea ce făceam la MTV nu îmi aducea nicio satisfacție profesională, nu puteam neglija partea financiară care era mai mult decât generoasă. Și, parcă, nu puteam renunța.

Însă am avut un moment care m-a ajutat să mă hotărăsc mai repede, undeva pe la jumătatea lui octombrie. Tatăl meu era destul de bolnav, avea deja piciorul amputat din cauza complicațiilor grave ale diabetului și, din nefericire, la amputare, după o spitalizare de 3 luni, venise acasă și cu un stafilococ auriu. Un microb care, într-un final, i-a fost fatal. Însă atunci nu știam asta. De ceva vreme i se umflase încheietura mâinii stângi și, deși fusese trimis acasă de vreo două ori după ce la radiografie nu apăruse nimic, noroc cu un medic arab care, făcându-i conștiincios analizele, a remarcat că acolo nu este o problemă ortopedică, ci una cauzată de o infecție.

Vă spun pe scurt – poate că o să dezvolt mai amplu într-un articol de sine stătător această experiență traumatizantă – că după o noapte în care tata s-a zbătut între viață și moarte, după ce m-am certat cu toți medicii de la terapie intensivă și după ce îmi dispăruse orice speranță că tata va scăpa cu viață, am făcut o înțelegere cu Cel de Sus.

Am promis că dacă tata îmi va mai fi alături o perioadă – știam că nu pot cere prea mult, starea lui generală era, oricum, mult prea slăbită -, deci dacă supraviețuiește acestui episod, voi face ceva important. Acolo, pe holurile spitalului de urgență Floreasca, acel „ceva” important s-a transformat în a-i împlini dorința lui Teo. Și tot de acolo, într-o dimineață de octombrie, după ce tata și-a revenit miraculos din septicemia ce-l ținuse zile întregi între viață și moarte, spre surprinderea tuturor cadrelor medicale, mi-am sunat șeful de la MTV și mi-am dat demisia. La telefon. Fără să mă mai gândesc la bani. Era important să fac ceva important. Să aduc pe lume bebelușul mult dorit.

Nici nu am apucat să îi comunic hotărârea noastră, că undeva prin mai 2008, cu câteva zile înainte să împlinească 6 ani, mi-a spus în stilul caracteristic ferm, cu maturitatea unui adult hotărât, că anul acesta pot să îi cumpăr ce vreau eu de ziua lui. Dar la 7 ani își dorește să primească un alt fel de cadou: un bebeluș. Țin minte că am râs zgomotos și i-am spus că voi face tot ce îmi stă în putere să mai avem un copil.

„Hai să ne gândim așa. Și dacă voi fi însărcinată cu bebelușul se pune ca dorință împlinită, da?”

Deși număram în gând lunile și mi se părea un deadline mult prea scurt.

Ce nu știam eu era faptul că anul următor, atunci când Teo împlinea 7 ani, pe 27 mai, eu urma să fiu  în spital cu Mihai, născut pe 8 mai, prematur la 27 de săptămâni.

Experiențe spirituale și dorințe

Coincidență, hazard, întâmplare sau o dorință pentru care un puști cu suflet curat s-a rugat vreo 2 ani și jumătate? Nu știu, dar aleg să cred că, undeva, în sufletul lui de copil, se afla informația asta, că va fi frate mai mare și de ziua lui va avea acest cadou atât de dorit.

Ce-i drept, nici noi nu am stat degeaba. Credeam cu tărie că vor fi de ajuns 3 luni în care să încercăm să rămân însărcinată. Am calculate conștiincios datele fertile și n-am stat cu mâinile în sân. Mai mult, o prietenă procupată de chestiuni spirituale mi-a recomandat să merg la o întâlnire cu un bioenergoterapeut din Republica Moldova care urma să realizeze un ritual de împlinire a dorințelor.

Am fost și eu moț acolo, fiind hotărâtă să fac orice pentru a-i împlini copilului dorința. A fost o experiență inedită: am mers într-o grotă din munții Dobrogei, am făcut echilibristică pe niște pietre, am ascultat un domn care vorbea despre detox de karma și alte lucruri de genul ăsta. Domn care, la un moment dat, ne-a pus să luăm o gură de apă și să ne punem o dorință. Pfff, știți deja dorința.

Mi-amintesc că la final, domnul respectiv ne-a pus să spunem cu glas tare ce ne dorim. Și, deși înaintea mea erau mai multe cupluri care voiau același lucru, neavând niciun alt copil, de parcă aș fi fost într-o competiție nevăzută, m-am trezit spunând că dorința mea e cea mai importantă dintre toate și trebuie să se împlinească pentru că e a unui băiețel de 6 ani și jumătate. Asta se întâmpla pe la început de noiembrie.

1 decembrie, ziua în care am aflat că sunt gravidă

La final de noiembrie am plecat într-o mică vacanță la Azuga. Așteptam cu nerăbdare să aflu dacă „apa magică” și rugăciunile lui Teo și-au făcut efectul și am luat de la o farmacie din drum vreo 3 teste de sarcină. În dimineața Zilei Naționale, fără să spun nimănui, am fugit la baie și am așteptat apariția celei de-a doua liniuțe. A fost o așteptare luuungă în care mi se învârteau în cap diverse crâmpeie de viitor: cum va fi bebelușul, ce ochi va avea, curmate rapid de dezamăgirea faptului că n-am reușit să port în pântec un suflet ce l-ar fi fericit pe Teo, urmate de ce îi voi spune copilului când va întreba dacă a avut sau nu dreptate cu bebelușul din burtică.

Am rămas minute bune cu gândul dus departe și ochii pironiți pe test, fără să-l văd, de fapt. Nici nu știu când a apărut cea de-a doua liniuță, cert e că atunci când am revenit cu gândul în baia casei de la Azuga, era, cred, de multă vreme acolo. Am scos un țipăt scurt, pe care l-am înnăbușit cu mâna. Am respirat adânc de câteva ori, mi-am șters lacrimile de fericire și am făcut și al doilea, și al treilea test. Toate trei pozitive!

Am alergat desculță prin zăpadă, în curte, să îl caut pe Teo. N-am simțit nicio clipă zăpada rece. Aveam doar impresia că timpul s-a oprit. Și s-a oprit cu adevărat când l-am găsit pe Teo și ni s-au intersectat privirile. N-a fost nevoie să spun nimic.

M-a întrebat sigur pe el, dintr-o suflare: „Am avut dreptate, nu-i așa?”  Și a început să sară într-un picior!

I-am spus că îmi pare rău că nu l-am crezut când mi-a spus că am un bebeluș în burtică și că, totuși, trebuie să avem răbdare câteva săptămâni bune, să fim siguri că totul e bine. Despre cum a mers cu mine la toate controalele, la fiecare ecografie și fiecare analiză (mai puțin cele de sânge că se luau dimineața și era la școală), despre cum a avut grijă să nu fac baie în cadă (și cum mă pâra doctoriței dacă făceam baie, nu duș), despre câte liste de nume am făcut, despre cum a reacționat când a aflat că Mihai s-a născut prematur, despre ziua în care i-am ales numele, dar și prima lor întâlnire, o să scriu în curând.

Acum am vrut doar să vă spun de ce iubesc eu ziua de 1 decembrie! Pentru că am putut să îndeplinesc dorința unui puști pe care îl iubesc de mor, aflând că voi aduce pe lume un alt puști după care sunt topită!