Certurile din cuplu – cum le facem faţă

Sursa: Google

Cu o experienţă în domeniul dezvoltării personale de peste 10 ani, instructor de ThetaHealing şi, mai nou, fondator şi îndrumător al programului şcoala Vieţii de cuplu (alături de soţul ei), Oltea Tudose ne scrie mai jos – extrem de personal – un exemplu de cum apare cearta într-o relaţie. Şi cam ce ar trebui să faci dacă te confrunţi cu un astfel de episod.

“El spune ceva sau nu a reacţionat la un fapt ce pentru mine era important sau a uitat că stabilisem ceva. Eu sunt stresată şi am prea multe pe cap, am dormit şi prost azi noapte şi acum sunt în întârziere. Pe măsură ce trec clipele, tensiunea creşte, creşte, încerc să zic ceva, nu îmi iese inteligibil, el mă ia repede (că şi el e în întârziere şi pare nervos) şi…

Explozia! Începem să ne certăm. Nu mă pot opri, îmi dau şi lacrimile din cauza vulcanului de emoţii care a apărut deodată. Reacţiile mele nici nu mai sunt obişnuite, zic cuvinte şi îmi vin argumente de care mai târziu îmi va părea rău, mi-e clar asta. Parcă aş încerca să mă apăr… Ce se întâmplă, de fapt? De ce mă apar?!?

Dacă m-aş calma aş vrea să “văd” tot ce se întâmplă ca într-un film dat cu încetinitorul, în care emoţiile apar pe rând şi nu toate deodată, în care toate se desfăşoară în faţa mea ca rezolvarea detaliată a unei teoreme.

Acum, când mă uit în urmă, văd că mă apăr de emoţiile mele de nestăpânit, de lacrimile mele care îmi arată puterea emoţiilor explodate mai devreme. Mă apăr de mine, că mi-a fost prea greu dintr-o dată: şi furie! şi neputinţă! şi frustrare! şi nesiguranţă! Cum să le fi dus pe toate deodată? Înţeleg atunci toate emoţiile mele, de unde vin ele. Parcă mi s-a mai limpezit creierul şi îmi vine şi să râd de reacţiile mele de mai devreme. Însă nu vreau să le las aşa, baltă, pentru că emoţiile astea au venit de undeva din mine. De când zac ele acolo? Că acum, când râd, nu pare să mai aibă legătură cu schimbul nostru de replici de dimineaţă. Ca prin vis îmi aduc aminte că am mai avut combinaţia asta de emoţii şi în copilărie, şi în alte situaţii. Aaa… e de cercetat.

Cu calm pot să simt şi toate emoţiile lui, pentru că, iată, şi la el a venit explozia de emoţii tot ca la mine, dintr-o dată, şi lui i-a fost la fel de greu ca mie să le gestioneze. Îmi dau seama după felul neobişnuit în care a reacţionat. Şi el parcă se apară… Mi s-a desţelenit şi empatia şi asta nu este numai pentru că m-am calmat şi pare că a trecut “vulcanul de emoţii”, ci şi pentru că simt că am avut grijă şi de mine luându-mi-le în considerare.

 Mi s-a instalat un zâmbet de duioşie pe faţă. Îmi aduc aminte că serile trecute se făcuse cam târziu şi copiii noştri erau obosiţi… tot aşa au reacţionat, doar că la nivelul de manifestare a unor copii. S-au certat că unul s-a atins de patul celuilalt, unul a strigat, celălalt a început să plângă că îl doare capul de la strigat, unul era furios, altul părea nedreptăţit… Doi copii obosiţi care chiar aveau nevoie de linişte şi somn, să fie îmbrăţişaţi de starea lor de protecţie şi siguranţă. Noi i-am îmbrăţişat, i-am ascultat, ne-au plâns în braţe şi am fost de acord cu asta, am stins uşor lumina şi au adormit liniştiţi.

Acum noi, cei mari, avem nevoie să ne reconectam într-o stare de calm şi empatie, să râdem de reacţiile noastre dar, mai ales, să ne uităm în tihnă la rănile noastre mai vechi. De atunci când nu ne-am simţit acceptaţi şi ascultaţi cu adevărat. De atunci când emoţiile noastre erau mult mai mari decât putea duce corpul unui copil. De atunci când braţele protectoare ale mamei sau ale tatei nu erau disponibile pentru plânsul şi descărcarea noastră emoţională. De atunci când ne-am simţit singuri şi părăsiţi în faţa lumii mari.

 

Cum ar fi să te opreşti şi tu şi să respiri între acţiunile tale, să îţi iei din când în când timp să îţi asculţi sentimentele? Când crezi că vei avea timp pentru toate astea?

Rănile noastre vechi vin cu noi în viaţă, au apărut odată cu creşterea corpului nostru, fac parte din noi aşa cum avem mâini, picioare, corp. Am crescut cu ele şi nici nu ne dăm seama că am putea să le vindecăm, aşa cum nu ne îndoim de forma corpului care a crescut odată cu tine. Pe unele le înţelegem, ştim şi cam de unde vin, dar o privire atentă către ele ne face să resimţim durerea. Iar reacţia noastră naturală este să ne îndepărtăm de ele. Dar în acest fel rănile nu se vindecă, dacă ignori buba cu puroi ea nu se vindecă neapărat de la sine. Şi de aceea avem nevoie sprijin, de cineva cu suficient de multă empatie încât să te poţi deschide, să îţi poţi vedea în linişte rănile, fără să te mai simţi singură…

Vă recomand, dragii mei, să va luaţi timp pentru voi şi pentru a vă uita cu atenţie la aceste momente în cuplu, care sunt inevitabile în viaţa de zi. Cuplul vostru există, trăieşte şi creşte în lumea aceasta, în care fiecare dintre voi trăieşte şi experimentează emoţii şi trăiri zilnic. Nu este uşor, într-adevăr. Dar de fiecare dată când vă simţiţi în impas, e bine să vă reamintiţi că vă iubiţi, că sunteţi de aceeaşi parte şi să vă întoarceţi la valorile voastre de cuplu. Devine mai uşor şi trece mai repede, vă garantez din experienţa mea de cuplu cu Andrei, dar şi din experienţele noastre de îndrumători în Şcoală Vieţii de Cuplu, unde am interacţionat cu mii de poveşti ale cuplurilor care au parcurs programul nostru.”

Articol redactat pentru CSID